Dragobetele – „A fi drag”

Dragobetele, zburatoritul fetelor si al baietilor
Dragobetele, zburatoritul fetelor si al baietilor

Pe vremuri, in preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, tinerii tineau sau faceau Dragobetele”, a explicat etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, infromează www.crestinortodox.ro. Erau si alte zile in care se sarbatorea Dragobetele: 28 februarie, 1, 3 si 25 martie, zile aflate in preajma zilelor Babei Dochia si a echinoctiului de primavara. Mai ales in sudul Romaniei, exista o perioada intreaga, la ingemanarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, in martie care sta sub semnul Dragobetelui, arata Lutic.

Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine a „Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul”, sarbatoare numita in spatiul slav „Glavo-Obretenia”. Romanii au adaptat, ca si in cazul altor sarbatori din calendarul popular (Circovii, Ciurica, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia s.a.), aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea „Dragobete”, dupa cum arata Marcel Lutic.

O alta explicatie data de unii filologi asupra provenientei numelui „Dragobete” porneste tot de la doua cuvinte vechi slave „dragu” si „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alti filologi, adepti ai autohtonismului total al sarbatorii, explica denumirea prin doua cuvinte dacice, „trago” – tap si „pede” – picioare, aceste doua cuvinte transformandu-se, in timp, in drago, respectiv bete, asa cum a mai aratat Marcel Lutic. „In paranteza fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrata in aceasta perioada a anului, divinitate al carei nume nu ni s-a pastrat, dupa cum multe alte nume ale divinitatilor dacice nu ne mai sunt cunoscute”, a completat Lutic.

Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum „Ioan Dragobete”, „Dragostitele”, „Santion de primavara”, „Cap de primavara” sau „Cap de vara intai”, dar si „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”, a mentionat Marcel Lutic.

Modul in care se sarbatorea aceasta zi era legat de pregatirile care se faceau in gospodarie o data cu venirea primaverii.

„Potrivit traditiei, Dragobetele era o zi frumoasa pentru baietii si fetele mari, ba chiar si pentru barbatii si femeile tinere. Dimineata devreme, tineretul se imbraca in haine de sarbatoare si, daca vremea era urata, se strangea in cete pe la casele unora dintre ei. Daca vremea era frumoasa ieseau afara din sat, mai ales pe dealuri, baietii adunand lemne pentru foc, iar fetele culegand urzici si flori de primavara, flori folosite apoi, adesea, in descantecele de dragoste. O parte din aceste flori, in special tamaioarele si viorelele, erau pastrate cu grija pana pe 24 iunie, la Sanziene, cand se culegeau alte flori considerate surori ale acestora, numite roji (trandafiri salbatici) si oglici (flori mici, galbene), din care se facea un buchet care se arunca pe o apa curgatoare. Se credea ca fetele care procedau astfel savarseau „o fapta buna”, echivalenta cu o jumatate de sarindar in cer, caci altfel aceste flori nu s-ar fi intalnit sau „logodit” niciodata”, arata Marcel Lutic.

FOTO: http://www.huffingtonpost.com

Cuvinte cheie