Moș Nicolae sau Sânnicoară – 6 Decembrie Sfantul Nicolae

Moș Nicolae este o personificare la varsta senectuții, a timpului îmbătrânit care a preluat din Calendarul creștin numele și data de celebrare ale Sfântului Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil in anul 342), apărător al dreptei credințe in Iisus.

În tradițiile românești Moș Nicolae are atribuții străine de statutul său ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzește Soarele care încearca să se strecoare pe lângă el spre țăramurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea făra lumină și căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii și fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor și salvează de la înec corăbierii, apără soldații pe timp de război, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor.

În noptile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Moș Nicolae împarte astăzi, asemănător lui Moș Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă tradiția pedepsirii copiilor neascultători cu nuielușa lăsată în încălțările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, Moș Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele.

Conform tradiției creștine, el pedepsea pe cei care se abăteau de la dreapta credință lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători și practici magice, dedicate în special lupilor și spiritelor morților-strigoi, început la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Șchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor și Sântandrei) și încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moș Andrei), specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic.

Sânnicoară reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit in Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre. „Nikolaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (verbul nikao – „a învinge”, substantivul nike- „victorie”), semnificația acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele și, implicit, frecvența lui in onomastica greacă” (Ionescu c., 1975, p. 219).

Tradițiile populare românești par a nu fi străine de semnificațiile străvechi ale numelui grecesc. Sărbatoarea de pe șase decembrie prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se sucește puiu-n găoace” (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicala musceleană. Aceleași simboluri optimiste apar si din legenda ardeleană despre Sânnicoară si Sântoader, păzitori ai Soarelui, ca și din tradiția bucovineană care susține ca Sânnicoară poate fi văzut în noaptea de Anul Nou „în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori” (Pamfile, 1914, p. 157).

Legendele si tradițiile dedicate lui Sânnicoară, in esență precreștine, vorbesc de puterea sa neobișnuită invocată de soldații care porneau la luptă, de ajutorul dat, ca stăpan al apelor, corăbierilor; de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat, de grija purtată sufletelor etc.

Dacă la informațiile etnografice și folclorice de mai sus adăugăm contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară in colinde, ca și poziția sa privilegiată în Panteonul românesc, putem afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se asemana cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei si Sâmedrului. Sunt indicii că unele atribuții ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbatorile vecine: Sântandrei și de sărbătorile de iarnă.”  – de prof. Ion Ghinoiu

Cuvinte cheie