Inspirată dintr-o poveste persană, de origine sufi
În vremea regelui Solomon, cel mai bun dintre regi, un om a cumpărat o privighetoare cu un glas fără pereche.
A pus-o într-o colivie, unde pasărea nu ducea lipsă de nimic şi cânta, ore întregi, spre încântarea celor din jur. Într-o zi, când colivia a fost dusă pe un balcon, s-a apropiat o altă pasăre, i-a şoptit ceva privighetorii şi a zburat.
Din acea clipă, minunata privighetoare a rămas mută. Cuprins de deznădejde, omul a luat pasărea şi s-a dus la regele Solomon, care ştia limba necuvântătoarelor, şi l-a rugat s-o întrebe de ce nu mai vrea să cânte.
Pasărea a grăit astfel către Solomon: — Pe vremuri, nu ştiam nici de vânător, nici de colivie. Apoi mi s-a întins o capcană dibace şi am căzut în ea, din lăcomie. Păsărarul m-a prins şi m-a vândut la târg, înstrăi-nându-mă de ai mei. M-am trezit în colivia acestui om pe care îl vezi în faţa ta. M-am jeluit zi şi noapte, dar omul a crezut că tânguirile mele sunt cântece de recunoştinţă şi bucurie.
Până în ziua când o altă pasăre a venit la mine şi mi-a spus: „Nu mai plânge, pentru că de asta te ţin în colivie.” Atunci m-am hotărât să tac.
Solomon i-a tălmăcit omului vorbele păsării. Acesta s-a gândit: „La ce bun să mai păstrez o privighetoare care nu cântă?” Şi i-a dat drumul din colivie.
Cam asta li se întîmplă uneori și oamenilor: sunt captivi propriilor cuvinte, eliberîndu-se doar prin tăcere și înțelepciune!
(din cartea – Cercul Mincinosilor – Jean Claude Carriere)
