Am mers mult prea departe cu sublinierea importanţei raţionalităţii pure – adică a ceea ce măsoara IQ-ul în viaţa omului. La bine sau la rău, inteligenţa poate să nu mai aibă nicio importanţa atunci când sentimentele îi iau locul.
David Goleman
De pe băncile școlii, am învățat că una dintre cele mai apreciate calități, considerată și cea mai performantă, era cea a inteligenței matematico-logică. În topul listei, după matematică, veneau literatura, apoi artele (adică orele de desen) sau sportul, care erau la coada listei. Întotdeauna, dar întotdeauna (vorbesc din propria experiență), cei care erau buni la sport, nu erau buni la alte materii, de pildă. Eu, fiind croită mai degrabă pe filiera literară, nu pridideam cu matematică nici bătută. Deci, care era totuși explicația?
Pe vremea mea, nu se prea știa (sau nu se acorda importanță) că există de fapt mai multe tipuri de inteligențe, și că nu erai „prost” pentru că nu aveai abilitatea de a rezolva ecuația de 3 simplă în sub 3 minute. Cu mai mulți ani înainte, psihologul Howard Gardner a fost cel care a remarcat că există mai multe tipuri de inteligență, că, de exemplu, un copil slab la matematică era pur și simplu înzestrat cu alte capacități. Așadar, Gardner a venit cu următoarea listă de inteligențe:
* Inteligența Matematică–Logică
* Inteligența Interpersonală
* Inteligența Spațială
* Inteligența Ritmic–Muzicală
* Inteligența Intrapersonală
* Inteligența Kinestetică
* Inteligența Lingvistic–Verbală
Interpersonalul și intrapersonalul sunt considerate două inteligențe diferite și corespund cu definiția de Inteligență Emoțională. Acest termen a fost folosit pentru prima dată într-un articol din 1990 de către psihologii Peter Salovey și John Mayer.
Peste 5 ani, Goleman avea să revoluționeze lumea cu volumul său, Inteligența emoțională, care a și rămas una dintre cele mai apreciate și recunoscute scrieri ale sale. Însuși Goleman povestește pe pagina sa:
În acele vremuri, IQ-ul era standardul indiscutabil pentru excelență în performanță; la un moment dat, a izbucnit o dezbatere aprinsă între cei care susțineau că IQ-ul era îngravat în genele noastre și cei care credeau că se poate modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou fel de a gândi succesul. M-am simțit ca electrocutat de noțiune [n.r. inteligența emoțională] și am dat acest titlu cărții mele în 1995. (…) Țin minte că mă gândeam atunci, înainte de aparița cărții, că dacă mai târziu voi auzi din întâmplare o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență emoțională în cunoștință de cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul cunoscut în lume. Ce știam eu pe-atunci…
Și, ca să trecem la subiect pentru aceia dintre voi care nu au apucat încă să răsfoiască Inteligența emoțională a lui Goleman, să vedem, pe scurt, care sunt „ingredientele” ei:
Conștientizarea de sine este acea caracteristică ce ne determină să avem o evaluare realistă asupra propriei persoane, să știm cum reacționăm în anumite situații și să avem capacitatea de a ne evalua, prin lupa încrederii și a respectului de sine, într-un mod autocritic non-lezant. O conștientizare de sine sănătoasă presupune și cunoașterea, înțelegerea și acceptarea slăbiciunilor, motivației, scopurilor, dar și a punctelor noastre forte. Un simț al umorului în cadrul acestei componente este și el binevenit. Un alt aspect important al acestei componente a autoconștientizării este și cântărirea obiectivă a efectelor pe care emoțiile și acțiunile noastre le au asupra celor din jur.
Fiecare dintre noi cunoaște o persoană impulsivă, care, imediat după o ieșire puternic emoțională, de cele mai multe ori își regretă faptele, spunând despre sine că e „iute la mânie”. Ei bine, a doua caracteristică pentru o inteligență emoțională solidă este managementul emoțiilor sau auto-reglarea emoțională. Ce înseamnă acest lucru? Adică trebuie să posedăm abilitatea de a nu ne lăsa „duși de val” atunci când nu e cazul. Auto-reglarea stărilor presupune să ne redirecționăm impulsurile acelea care sunt distrugătoare atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru, iar aceasta vine la pachet cu anularea așa-numitei judecăți pripite. Să-ți poți potrivi și modela gândurile, dorințele și acțiunile nu este o calitate de-a gata, ea trebuie, de cele mai multe ori, obținută prin răbdare și exercițiu.
Motivația se referă la abilitatea de a găsi acei factori determinanți pentru o anumită acțiune, care sunt intrinseci, și nu generați de recompense exterioare. Atingerea unui scop propus, împlinirea unei acțiuni ar trebui să aducă satisfacție.
DEX-ul spune despre „empatie” că este o formă de intuire a realității prin identificare afectivă.
Adică persoanele cu un nivel ridicat de empatie se pun în pielea
celuilalt atunci când sunt nevoite să ia o decizie sau să acționeze în
vreun fel. Cântăresc impactul și gradul în care ceea ce urmează să
săvârșească îi va atinge pe cei din jur.
Și dacă tot am ajuns la acest punct în discuție, e aproape inevitabil să aduc vorba și de o altă carte a lui Goleman, Forța binelui, în care este expus discursul marelui învățat și lider spiritual Dalai Lama despre dimensiunea uriașă a compasiunii care, pusă în practică zi de zi, are forța unui un balsam peste rănile lumii.
Empatia și compasiunea merg mână în mână, nu cred că le putem privi altfel decât așa. Consider că empatia este una dintre lacunele cele mai grave, cele mai păguboase ale omului de astăzi, iar lipsa ei generează toate rănile astea care nu se mai vindecă. În Forța binelui, Dalai Lama, cunoscând prea bine pulsul lumii, afirmă:
Ascult BBC în fiecare zi şi îmi dau seama că este multă suferinţă în lume, sunt multe probleme şi multă violenţă. Acestea sunt efecte ale comportamentului uman şi, paradoxal, mulţi dintre cei care comit răul sunt oameni inteligenţi. Aşadar, educaţia modernă nu reuşeşte să aducă pacea interioară sau să inoculeze principiile morale cele mai înalte. Nu putem schimba lumea prin forţă, iar o slujbă religioasă nu poate ajunge nici măcar la toţi credincioşii, nemaivorbind despre cei ce nu cred. Singura cale este un alt fel de educaţie, cea direcţionată spre binele universal.
Suntem niște animale sociale, nu putem trăi prea mult timp într-o însingurare etanșă, oricât de introvertiți am fi. Ce înseamnă să ai abilități sociale? Să știi să-ți clădești relații interumane, să ai un soi de maleabilitate în managementul acestor raporturi interpersonale, a căror finalitate să fie atingerea obiectivelor și canalizarea acțiunilor înspre direcția urmărită. Veste bună pentru cei care nu sunt „dotați” cu asemenea calități: aceste abilități sociale, dacă nu sunt înnăscute, se pot dobândi. Evident, prin exercițiu.
sursa : hyperliteratura.ro
